About

Mi-am facut blog…pentru mine!dap.. pentru mine! Pentru ca am ajuns sa vorbesc mai mult in sinea mea decat cu oamenii din jur, pentru ca noptiile de insomnie sunt tapetate de ganduri, impresii, dorinte ce raman rostite doar atunci, in noapte, si carora diminetile nu le mai dau nici o importanta. De ce? Pentru ca dimineata realitatea e alta… gata cu visele, dorintele, gandurile inabusite…trebuie sa pasim cerebral in viata! Avem 31 de ani suntem mama, sotie, fiica si sora mai mare, deci asteptari…destule!

Am incercat sa am si un citat destept in varf de blog, dar sunt prea multe pe care le consider potrivite si ar semana cu powerpointurile alea ‘’profunde’’ de le primiti zilnic la sericiu si trebuie sa le transmiteti mai departe ca sa nu aveti ghinion..

Am incercat sa gasesc si un pseudonim misto sau nickname sau whatever, dar  siteul pe care imi inregistram blogul ma anunta cuminte ca ‘’already exist’’…si am vrut sa renunt, adica oamenii care se gandisera deja la ele existau, scriau pe bloguri mult si bine…la ce bun inca unul, al meu?

Asa ca am decis ca-l vreau pentru mine , pentru ca ‘’vaz mult si simt monstruos’’, de-aia!

Asa ca sunt ‘’madam Popescu’’, o oarecare. Daca vreti sa ma cunoasteti mai bine, va spun mai jos..

In mine salasluiesc doua: una calda, generoasa, indragostita de viata, optimista si jucausa si stafia ei: domnita cerebrala, pragmatica, care a trecut prin multe in timp prea scurt, care a fost ‘’om bun’’ si a devenit un picut mai rau.(intrebare: ‘’daca ai fost bun si ai devenit rau datorita celor din jur, ramai tot bun’’? ).  Nu cred! Cred in metamorfoza sufletului naiv si bun, care se trezeste intr-o dimineata  gol si trist, necajit pe cauza pierduta.

Cand eram doar o copila de cativa anisori, m-am dus in tabara ‘’cu clasa’’. Doi cate doi de manuta vizitam ceva frumos pe la Busteni si de undeva se auzea incet o melodie care suna cam asa:

‘’ orice splendoare ma doare, ma doare aceasta floare..si frumusetea ta, si frumusetea ta..

Si-aceasta zi, si-aceasta zi, ce maine nu va mai fi, ce maine nu va mai fi…nu va mai fi’’

In hohote de ras de copilasi si in mijlocul unei zile de vara cum numai in copilarie existau, singura care bocea aiurea eram eu, pentru ca intelegeam insemnatatea fiecarui vers si pentru ca tatal meu acasa asculta la magnetofon Savoy. Amestecul de dor de parinti (eram in tabara de vreo saptamana) si versurile alea m-au facut sa plang. Pur si simplu. De atunci am stiut ca sunt mai ‘’simtitoare’’, dar am evoluat diferit de acest statut.

Adica o evolutie ce a implicat un elev ‘’emininche’’, cu coronita, in scoala generala, si apoi o adolescenta rebela departe de casa parinteasca care a gustat dulceata vietii ‘’ la internat’’, cu bune si rele, dar care din respect pentru parinti si educatia data de ei nu a facut nimic ofensator la adresa acestora. Si sunt mandra de asta chiar zi azi! Am continuat sa invet bine, desi eram sufletul camerei de 10 fete de la ‘’pedagogic’’, imi doream cu ardoare o viata extraordinara, cu multe lucruri surprinzatoare si interesante: iubire, cariera , prieteni, calatorii etc.

Au trecut ani buni din liceu, vreo 13 de la absolvirea lui si zambesc amar uitandu-ma in urma, la adolescenta de atunci. Daca as putea sa ma intorc in timp, m-as duce la ea si as imbarbata-o, as ruga-o sa puna mai putin suflet, sa creada mai putin in oamenii care o privesc in ochi cand ii promit lucruri, as apara-o! Altadata, as lasa lucrurile asa cum sunt, pentru ca adolescenta a evoluat frumos: de la fata din provincie, in fata care a razbit singura in hatisurile capitalei, care a dat cu mopu la primul job si a fugit la cursuri de specializare dupa program, pentru ca voia mai mult. Acum sta in sedinta in managementul, nu mai are tracul de la inceput, pentru ca e curajoasa si nu stie decat sa lupte! Asta e lectia ei: lupta!

Am scris ca un om mandru de el…asa e! Sunt mandra de mine!

In ce priveste viata amoroasa, ea nu a fost spectaculoasa: primul iubit, la 16 ani, un tip plin de umor si cu pofta de viata, langa care m-am simtit extraordinar cateva luni de zile ( vreo 10 cred, cu tot cu vacante:!) Ne-am despartit pentru ca voia mai mult de la relatie, o dovada de iubire pe care educatia de care va vorbeam ma impiedica sa i-o ofer…eram o copila care visa ca se marita virtuoasa toata, asa era pe atunci, asa fusesem invatata ( prin 1994, parca), asa credeam ca e bine. Ne-am despartit prieteni, ne-am revazut si am mancat cartofi prajiti la 2 ani dupa relatie, ca doi prieteni care se inteleg al naibii de bine, el crescuse si era un adoleschent frumusel, bine-facut de 18 ani,eu imi luasem incaltari ‘’tractoare’’ si cand m-am descaltat …duhnea a cauciuc…am ras de cat de penibila am fost si …am mancat cartofi prajiti in miros de cauciuc, cum va spuneam!:) De relatia asta sunt oarecum mandra.. tacit asa, pentru ca de curand am aflat ca a ramas acelasi baiat haios, doar ca acum e si celebru: face stand-up comedy si e foarte bun! Bravo, kid!

Pe la 18 ani, m-am dus si eu la discoteca din orasul meu. Era prima oara, pentru ca plecata fiind de la 14 ani pe la internate, nu mai aveam prieteni acasa, cel putin nu cat sa ies pe la distractii. Dar de un Paste ne-am reunit vreo cativa totusi si…am ajuns la disco, unde am fost senzatia serii: adica ceva de genul’’ cine e ma, aia?’’, ‘’o cunosti?’’, nu cred ca e de la noi din oras! cred ca e de pe la Bucuresti!’’. Sanchi! Eram de-a lor si nu prea, ca plecasem la scoli, dar mi-a placut ‘’primirea’’. Am dansat toata seara cu baieti curiosi de cum ma cheama, cati ani am si de unde sunt. Un fel de ‘’asl pls’’ dinainte de nebunia mirc/messenger. A aparut si EL, cel care urma sa devina ‘’iubitul’’ meu…mi-a placut pentru ca era rezervat si diferit de papagalii aia vorbiciosi cu care dansasem toata seara.

Am ramas impreuna din acea seara, eu veneam in week-end, el ma astepta! Maxim de romantism , la varsta aia! Ne scriam mult de dor, de tinerete, de neimplinire…

A fost frumos si a durat 8 ani jumatate: am terminat licee, am stat in camin la facultate pe locuri platite la negru  ca sa putem sta doar noi doi, ne-am dus la parinti sa le cerem voie inainte, nu puteam sa-I mint.Ne-au inteles si am inceput sa luam viata in piept: cursuri, tinerete, mancare gatita la resou cate doua ore, fuga la film cand  aveam bani, joburi de studenti: lipit afise (el), meditatii ( eu), planuri de viata, liste la sfarsit de an cu ce ne dorim pe mai departe. Tinerete! Multa si proasta as spune, pentru ca sfarsitul e cel pe care-l stiti, e un sfarsit predictibil, care a confirmat statisticile: o relatie expira dupa 7 ani!

Nu, nu cred in statistici si nu sunt nici superstitioasa!  Relatia a murit incet-incet cand luam greutatile alea in piept, cand ne-am dat seama ca nu semanam: eu naturala, spontana, extrovertita…el: sobru, rece si mai snob pe zi ce trece. Am inchis ochii la asta si rau am facut pentru ca intr-o zi s-a terminat. O colega noua de serviciu, amatoare de mess si stat la o tigara, o ‘’fata lu’ tata’’ veritabila si de bani gata pe deasupra l-a luat. Am simtit ca nu-mi mai apartine si l-am eliberat…a fost mai bine asa! Nu am luptat nici o secunda, mi-am dat jos inelul oferit (urma sa ne casatorim, ma ceruse de doua ori de sotie) si i l-am intins. Atat! Am suferit enorm, am plans si mai mult, de la hohote la un schelalait ca de caine ! Imi amintesc ca vecinii de palier ma priveau ciudat, pentru ca auzeau…nu le-am dat explicatii, trebuia sa plang!Durea al naibii !

Lunile au trecut, slabisem si respiram cu dificultate, crizele de gastrita ma puneau la pat, parintii sufereau enorm desi incercam sa rad cand ii sunam. Pana intr-o zi : cand din egosimul durerii mele, am ridicat privirea si mi-am privit parintii in ochi ! Am citit o durere uriasa ca ma vedeau asa, infinit mai mare decat a mea, care m-a sfasiat mai tare decat tradarea domnului Ex. In ziua aia am luat decizia sa schimb lucrurile, sa ma scutur ca Harap-Alb de tot raul ala ce semana a boala si sa iau viata in piept.

Probabil sunt destule domnisoare si doamne care stiu cum e dupa o despartire: femeie singura intr-o casa se transformase in dusmanul meu: sareau sigurantele, cadeau prizele , nu ajungeam la raftul de sus, nu puteam desface borcaneJ)) Era si el un rau necesar, deh!

M-am lasat de fumat, ajunsesem la 2 pachete pe zi si vreo 43 de kile, imi uram corpul si viata si voiam o schimbare…urgenta! Spiritul meu murea si ‘’Raposatu’’ cum am inceput sa-i zic, nu merita nimic din zbuciumul meu…era un om mic, de nimic, un las in fata unei vieti ce presupunea responsabilitate si implicare, care a fugit cu ‘’o avere’’ de top 300! Pentru mine a devenit ultimul om de pe planeta!ULTIMUL…

Deci…m-am lasat de fumat, am inceput sa ies mai des cu prietenele ( putine de varsta mea, 27 de ani, care sa nu aiba o relatie, copil, responsabilitati), m-am apucat de sport. Eram furioasa asa ca m-am dus la tae-bo ( lovituri de pumni si picioare in aer, ce-mi permitea eliberarea..)

Am demisionat cu gandul sa ma scutur de toata viata de dinainte si sa o iau de la capat. Am reusit sa gasesc un job, unde am ‘’crescut’’ pe zi ce trece gratie devotamentului si muncii asiduue, a unor oameni pe care ii respectam si ii respect inca, care mi-au acordat increderea lor si pe care nu cred sa le-o fi inselat. Imi sunt alaturi si acum, au parte de devotamentul meu neconditionat.

Pentru ca nu eram fan cluburi, baruri si uram toate locurile semintunecate, privirile libidinoase ale barbatilor si rasetele false de femeie care le umpleau, viata mea sociala se redusese la serviciu si sala de tae-bo. Am simtit nevoia sa fac o schimbare de aspect, foarte cliseu pentru astfel de stari ( despartirea de un iubit). Nu m-am intepat cu piercing, nu m-am tuns si vopsit altfel, dar mi-am facut un tatuaj: o dovada a schimbarii prin care treceam, ceva ce imi dorisem de mult si imi refuzasem pana atunci. Aveam nevoie de forta noua, de imbarbatare si asta de regula o gasesti tot in cel care esti, asa ca tatuajul meu: doua aripi de inger, la baza coloanei. Frumos! Il iubesc si de la el mi-am luat puterea, e ‘’ancora mea’’!

Astfel tunata ma prezentam la sala, faceam toate exercitiile, voiam sa ma epuizez, sa obosesc sa pot adormi usor, singura. Psihicul isi revenea incet-incet, tristetea si singuratatea le ascundeam adanc sub un zambet crispat de om nou, cu asteptari noi. M-am inscris pe lista de mesenger a antrenorului pentru a putea fi pusa la curent cu toate activitatile salii la care ma duceam. Sportul ma curata, ma purifica, imi reda puterea si corpul, iar imaginea de sine isi revenea. Si astfel, pe nesimtite am cunoscut pe cel de-al treilea barbat din viata mea: dragul de antrenor! Am descoperit ca e un barbat plin de umor,cu un suflet bun si mare si jur ca la inceput nu-mi doream decat o aventura, aia de ‘’refacere’’. Adica mi se parea sexy sa devin o fetita rea, care are o aventura cu antrenoul ei, sa uit un pic de decenta si rigiditate, sa fiu mai putin cerebrala, ca ete unde m-a adus!

Cartile fusesera facute pesemne, pentru ca antrenorasul cel viteaz a simtit ca nu-s o fata oarecare pe care a cunoscut-o, ca-s diferita de  blondutele siliconate cu corpuri perfecte care se plang ca sunt grase, pe care le antrenase pana atunci. Si nu mi-a mai dat drumul! A insistat enorm, chiar si cand il respingeam strigandu-i in fata lucruri si cuvinte pe care nu le merita. A inteles rapid ca eram leoaica ranita si m-a imblanzit! Cu multa dragoste, daruire, fugit in natura singuri, stat ore intregi in izolare, cu pasiune nebuna…a reusit!

Imi amintesc cat de dificila am fost cat de mult ma dorea, cat de mult suferea cand ma vedea ca plang aiurea, din senin, Era gelos, stia ca plang pentru celalalt, pe care nu-l intelegea in ruptul capului de ce a fugit, il vedeam dezorientat si nu-mi pasa, nu puneam pret pe nimic in perioada aia! Am invatat sa-l iubesc pentru ca atunci cand eram ingrozitor de rea, brutala in gesturi si cuvinte, ma lua in brate ca pe un copil si ma plimba prin casa. Nu zicea nimic, doar ma plimba si eu ma faceam si mai mica in bratele lui suficient de puternice din care nu aveam vreo sansa sa scap. Ma uitam la el prostita, il jigneam, el ma saruta pe unde apuca, zambea si ma enerva spunandu-mi’’ fata, taci! Tu esti mama copiilor mei’’!

Dupa un an jumate imi revenisem aproape complet si-mi doream un copil, Cumplit de tare! Asa ca mi l-a daruit: o fetita superba, pe care mi-am dorit-o frumoasa ca el si care sa mosteneasac puterea si caracterul meu!Asa a fost! Peste asteptari chiar de frumoasa si desteapta si surprinzatoare. Este Sara, o gagalice de un an si 3 luni, care pocneste de viata, e spontana si voluntara, generoasa, care vorbeste mult si care m-a facut mai vulnerabila ca oricand.

Stiti inima pe care o purtati in piept? Organul ala vital? Nu conteaza! Pentru mine, adica…conteaza doar organul asta mic, inima mea adevarata care salasluieste in afara mea: fetita mea! E definitia la tot ce am asteptat si mi-am dorit vreodata, ba chiar mai mult! Asa ca…da, sunt o femeie implinita si pe ei doi  (sot si fiica) ii iubesc enorm, si va rog sa nu le faceti vreoadata rau, oameni, pentru ca sunt parte din mine!! Iar eu sunt leoaica, strajerul lor in viata asta si n-am sa va las!

4 comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack