Vreau sa va vorbesc un pic de singurul barbat adevarat pe care l-am cunoscut (altul decat cei pe care-i iubesc neconditionat, prin legaturi de sange).
toata viata am asteptat sa intalnesc pe unul ca EL: maniere ireprosabile indiferent de situatie, plin de un umor subtil si greu de digerat de mediocri, aspect placut, un intelectual si gentleman prin definitie. El nu expune niciodata in prezenta unei domnisoare sau doamne lucruri, ce crede el, nu o privesc: griji financiare, detalii administrative legate de diferite aspecte ale vietii, vulgaritati de orice fel. Acorda o mare importanta relatiilor interumane, ajuta orice prieten sau cunostinta daca ii sta in putere fara sa ceara nimic in schimb (tacit insa, am observat ca vrea totusi ca cei care sunt ajutati sa inteleaga insemnatatea gestului lui, sa aprecieze, fara multumiri in zadar insa). Ii plac oamenii de calitate (doar e unul) si sufera vadit cand e dezamagit de lipsa caracterului la cei din jur. Iubeste arta, frumosul, sinceritatea, potentialul, valoarea…
A crescut zeci de oameni (la propriu), sprijinindu-i in cariera sau in momentele grele din viata. Majoritatea ”copiilor” lui (natura nu i-a daruit unul biologic) traiesc in afara tarii, il suna an de an de ziua lui sa-i multumeasca , sa-i ureze numai bine. A purtat de mana studenti in cautarea unei loc de munca, prieteni bolnavi pe la spitale si doctori buni, a sprijinit nepoti in intemeierea unei familii, a daruit tot ce a avut si i-a stat in putinta.
Prima sotie (oglinda lui) i-a murit tanara : o lovitura nedreapta si neasteptata cauzata de un cancer. De atunci nu a mai trait pentru el nici un moment: a vandut tot ce avea (o situatie financiara buna, a fost director ani de zile, a cunoscut ministri si diplomati, oameni de afaceri etc), a impartit rudelor si prietenilor valori numeroase si a inchiriat pentru el un apartament modest. Anii au trecut, el a ramas amortit pana a cunoscut pe cea care i-a devenit a doua sotie: o femeie frumoasa, cu doi copii dintr-o casnicie nereusita, dornica sa evadeze din existenta ei. A salvat-o de destinul ei si i-a oferit altul…nu stiu ce gen de mila i-a purtat, dar i-a dat numele lui, desi i-a cunoscut limitele sufletesti si spirituale. A ramas binefacatorul ei peste ani, desi nu-i impartaseste viziunea de viata, valorile, micile si marile placeri. El o ajuta robotic, o iarta pentru micimea vietii ei, o alinta ”fetito” si ii poarta de grija.
Pe EL il ador! Ma ingrozeste gandul ca nu se mai nasc barbati ca el…ca fetele, femeile de azi nu vor cunoaste unul la fel . Ma doare faptul ca i-au ramas ani putini (are 84 de ani si e bolnav de cancer), ca nu reusesc sa-l vad de cate ori as dori, ca plange des uitandu-se ce lasa in urma sau rememorandu-si viata. As vrea sa stau cu el ore in sir, sa-i vorbesc, sa-mi vorbeasca…e cuceritor: stie multe, a trait atatea si eu ma simt mica langa el si as vrea sa-l asigur ca il inteleg , ca stiu ce face, ca stiu ca n-a mai iubit pe nimeni ca pe prima sotie, as vrea sa-i citesc din cartile preferate, sa ascult cum formuleaza frazele (alminteri decat noi) , sa-l tin de mina..sa-i aduc un zambet sau sa-i fac o bucurie…orice!
Ieri l-am vazut din nou: plangea! Ca lasa o femeie neputincioasa in urma, slaba de inger, in lumea asta mare! A vrut sa tina discursul legat de moartea lui, ce sa facem, cum sa facem…se gandea doar la ceilalti…Nimic pentru el! Nimic!!
Nu stiu ce pacate ispaseste EL in viata asta, dar stiu sigur ca nu sunt ale Lui. Si in comparatie cu EL, noi ceilalti stam in fata lui marunti, neciopliti, neindemanatici….Ma uit la oamenii din jur. Ar trebui sa nu-si mai admire atat propriul eu, ci sa se apuce de lucru, pentru ca lasa de dorit!! Iar Lui, o sa-i soptesc la ureche data viitoare (pentru ca nu ramanem niciodata singuri) sa stea linistit, sa nu-i fie frica de ce va urma, pentru ca o va regasi pe ea, prima lui doamna..pentru ca aici ”fetita” lui va continua sa-si duca destinul (chiar daca nu a inteles nimic din EL), ca eu nu o sa-l uit niciodata si ca regret ca l-am avut atat de putin pentru mine…ca regret ca nu se mai nasc oameni ca EL!
2 comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
bineinteles ca mi-au dat lacrimile .. si mie imi pare rau ca trebuie sa treaca prin asa ceva, tocmai el care toata viata lui nu a facut decat bine tuturor. cred ca a fost groaznic sa il vezi plangand, pe El, cel mai puternic dintre oameni, care imprastia cu optimism si zambet tot in jurul lui.
sa speram ca o sa fie crutat de suferinti prea dure si ca o sa fie impacat. si da, ar trebui sa vorbesti cu el, pentru ca te iubeste si cred ca esti una dintre putinele persoane care ar putea sa ii insufle putina putere..
Dumnezeu sa il ajute sa fie bine!
m-a impresionat mult ce ai scris aici, mi-au dat lacrimile